Povestiri din pesterile Romaniei - Portalul de Speologie al României
Vital Dent Clinic
Clinica stomatologica
in cartierul rezidential Floreasca din Bucuresti
www.vitaldentclinic.ro
English Version
Ajutor
Forum (cool!)
Stiri
Stiinta
Biospeologie
Topografie subterana
Ecospeologie
Protectia pesterilor
Hidrogeologie
Hidrogeologia Haghimasului
Pseudocarst
Cine sunt liliecii?
Arheologie subterana
Pesteri cu gheata
T.S.A
Echipament individual
Echipament colectiv
Parcurgerea cavitatilor
Pregatirea explorarii
Tehnica TSA I
Tehnica TSA II
Fise de echipare
Avene cu gheata
Fun
Wallpapere speo
Cantece la gura sobei
Bancuri speo
Din legendele pesterilor
Povestiri din pesteri
Hosting.ro
Gazduire Web pe servere din Romania si SUA.
Incepand de la 50 USD/an
web.hosting.ro
Utile (for newbies)
Intrebari frecvente
Glosar de termeni
Trucuri si sfaturi utile
Noduri
Viitura
Primul ajutor
Salvaspeo
Omul si pestera
Scara geocronologica
Fotografia in subteran
Speologia hibernala
Multumiri sponsorilor
Bibliografie selectiva
Harta site
Afterhours
Restaurante, cluburi, terase si baruri din Bucuresti. Stiri si cronici despre localuri.
www.afterhours.ro
afterhours.ro



Speologie.ro>>Fun>>Povestiri din pesterile Romaniei
Ce ar fi speologia fara povestile de seara de la foc?
Impreuna cu cantecele si bancurile aferente unei sticle de bere rece, povestirea speologica, adesea hazlie prin prisma intamplarilor frumoase petrecute cu gasca de pasionati intr-ale persteritului este o componenta de prim rang a laturii sociale a speologiei.

In aceasta sectiune puteti gasi impresiile unor speologi despre pesterile Romaniei, unele relatate chiar noua, altele spicuite de pe net. Ne face placere sa aflati si voi cum arata pesterile Romaniei prin ochii celor ce le cutreiera.

Amintiri din Pestera Epuran-Topolnita
Cea mai urata pestera din lume
Istoria descoperirii Pesterii Coltului
Pestera lui Danea
Ce sa nu faci intr-o tura foto
Cheile Oltetului si Pestera Polovragi
Povestea micului liliac Pipistrello

Amintiri din Pestera Epuran-Topolnita
de Titus

Nu sunt si nu am fost membru al unui club speo dar imi place sa merg si prin pesteri.
Ma bucur ca se reia (sau cel putin se intentioneaza) explorarea zonei Topolnita-Epuran care mi s-a parut una din cele mai frumoase din cele prin care am umblat.


Am prins vremea cind nu era (bine) inchis accesul la zonele fosile si am reusit sa parcurg galeria Emil Racovitza care m-a impresionat in mod deosebit. Padurea de luminari, galeria uriasha ale carei inaltimi se pierd in intuneric, Lacul de cristal si marea ei lungime mi-au creat o impresie deosebita.
Labirintul din Gaurinti - unde o harta buna nu este chiar un lux - cu galeriile lustruite de ape are frumusetile lui la fel ca si strapungerea realizata de cursul principal cu spectaculoasa iesire in cheile din aval, unde apa capata o culoare vierzuie pe masura ce intunericul dispare si te trezeshti ca iesi pe nesimtite de sub bolta pesterii.
Oamenii primitori din zona (am rugat o femeie sa ne dea si noua niste lapte si a refuzat sa ne ia banii - e drept ca asta era acu' cca 20 de ani, dar poate nu s-au schimbat inca - iar cind i-am lasat banii pe neobservate - am crezut noi - sub scutecele copilului care era in apropiere, a fugit dupa noi sa-i inapoieze!!!) mi-au facut si ei o buna impresie.
Si sa nu uitam neasemuitele mure care cresc prin zona si se coc prin august. Nu cred ca am mai vazut mure asa mari ca pe drumul care trece peste plaiuri din Cireshu - via Negrusha - spre Herculane. Dupa ce am scapat autobuzul (tot din cauza murelor ) - asta se intampla pe la 10:00 - un localnic sfatos ne-a spus ca facem 4 ore pina in Herculane. Si am pornit noi zi de vara pina in seara si am ajuns la ... Negrusha !!! (adica la jumatatea drumului ). E drept ca am mincat si mure pe saturate dar 4 ore ...
De atunci de cite ori am avut ocazia am trecut prin zona si nu am regretat, macar pentru linistea si frumusetzea locurilor, daca nu pentru altceva.
Precizez ca singurele amintiri luate din pesterile prin care am umblat au fost imaginile "furate" cotloanelor subpamintene cu aparatul de fotografiat. si de o buna bucata de vreme - dupa ce m-am mai "(i)luminat" - am luat si ... shlamul de la lampa. (reziduul acela alb care rezulta din consumarea carbidului - pt cei care nu stiu ce-i aia)
Daca stie cineva daca s-a mai surpat/schimbat ceva pe acolo dupa cutremurul zdravan din '92??? parca. Ma gindesc mai ales la intrarea in Epuran care si asa era o "ruina" si la marea galerie activa din Topolnita. Cutremurul m-a prins impreuna cu un grup de prieteni tocmai cind incercam sa intram din Herculane pe Feregari pt a trece culmea spre Cireshu. Am avut un noroc chior x2.
1. Deoarece am intirziat o zi - unora le-au placut tare mult piscinele cu apa termala. In acea zi ar fi trebuit sa fim sub pamint, probabil in Epuran.
2. 10 minute daca mai urcam intram chiar sub peretii de unde in timpul cutremurului au curs bolovani cu nemiluita. Noroc de fete care au ramas mai in urma si am facut un mic popas.

(povestire preluata de pe www.alpinet.org)

Cea mai urata pestera din lume
de Doru Panaitescu

Plecasem plini de chef si voie buna spre Straja. O seara de vara asa cum numai in Straja poti vedea, iar mie imi scaparau ochii. Edi imi promisese o pestera teapana, care chipurile traversa un versant intreg pentru a traversa ca un metrou arhaic dolina dupa dolina spre a iesi la lumina chiar la "Agrement", zona de langa telescaunul spre Straja.
Cu noi era si Pic, cainele lui Vasi, un copoi ardelenesc pe cat de frumos, pe atat de tampit. E totusi o javra simpatica, iar cand e de pazit ceva pazeste rucsacii foarte bine, inclusiv de noi care nu ne putem apropia fara comanda lui Vasi care "dezactiveaza" senzorul de perimetru.
Pestera Vulpii, cum i se spune, avea un nume care trebuia sa-mi dea de gandit. Obisnuit deja cu marile cavernamente din zona pe care de-abia incepusem sa le descopar (Pestera Ursilor din Valea de Brazi, Alunii Negrului, Toplita), credeam sincer ca lista continua firesc cu aceasta, printre multe altele cu renume. Retezatul calcaros e totusi una din zonele carstice cel mai putin batute din Romania. Ce aveam insa sa invat din aceasta tura era faptul ca uneori lungimea nu conteaza.
Ajungem pe inserat aproape de gura pesterii. Edi imi explica:
- Bai, noi am vazut o parte din pestera. Are un taras mic la intrare, apoi un put de vreo 12 metri intr-o succesiune de saritori, care sunt echipate, dar cam de multicel, apoi un mic laminor cu nisip si apoi niste sali mari si faine, cu speleoteme etc. Nici noi nu am fost pana in capat, dar George de la Salvamont ne-a zis ca iase la "Agrement".
- Deci ce imi trebuie pentru explorare? il intreb eu.
- Nu mare branza, mustaceste Edi, scule TSA si trusa de spituri pentru put ca inca nu l-a echipat nimeni, apoi trusa foto pentru salile acelea faine, un bidon cu apa ca nu ai deloc, iar pentru cristale ia si pulverizatorul. Asta e o pestera pe care e bine sa o vezi singur. Sunt multe tarasuri si in doi ati pierde mult timp. Plus de asta, noi am vazut-o deja.
- Bine bine, dar cum ma car cu toate sculele?
- Lasa ca te descurci tu... Ce vrei, sa fii speolog fara sa cari nimic?
- Si la regie de lumina cine ma ajuta? Cum fotografiez in salile mari?
- Cum am fotografiat si noi, pui aparatul pe trepiedul pe care ti-l dau eu. Il lasi apoi pe expunere la infinit si mergi si iti calculezi cate blitzuri dai si spre ce pereti vrei.
- Ok, zic eu cam dezamagit ca trebuie sa merg singur.
In fond, ma chitesc eu, speologia e o chestie serioasa care se face in echipa. Mai fac o ultima incercare:
- Si voi ce faceti?
- Ei lasa ca noi pregatim cina, rase Edi. Te premiem la iesire pentru pozele de la Sala cu Cristale. Intr-adevar baietii strangeau lemne de foc. Aveam la noi cartofi si care mergeau copti la jar, si niste carnati care mergeau la fix fripti in tepuse. In plus, Vasi culegea bureti inca de pe drum, iar buretii sunt deliciul oricui din club, inclusiv la lui Pic.
In timp ce imi pregateam echipamentul, pe Pic il apuca joaca. Aveam pe mine un polar negru, si el cum era cam chior, se gandeste ca as fi bun de o partida de sex. Ma cutremur cand realizez ce face javra pe piciorul meu. Ma intorc sa ii trag o chinga peste bot dar vai!, Pic imi apuca chinga si incepe sa smuceasca de ea. Ma uit pe furis la Vasi, care se chinuie sa aprinda focul. Il pocnesc pe Pic cat pot de tare in bot. Cainele icneste scurt si da drumul chingii, dar in clipa urmatoare apuca de pedala de picior si o ia la sanatoasa.
Il injur cu foc, in timp ce Edi ii tine calea cainelui, dar fara succes. Tip la Vasi, care se opreste din piromanie si recupereaza pedala din gura cainelui. Plin de nervi, indes toate materialele in banana, lasandu-l pe Pic dezamagit.
Plec spre pestera in rasetele baietilor, care intre timp aprinsesera focul si imi urau de zor tura faina. Intrarea in pestera e destul de mare, o borta asimetrica din care iese un firicel de apa. Nu anticipez ce urmeaza si intru cu pas demn in pestera. Nu trec 15 metri de mers si bolta se lasa, iar eu ma trezesc cu o stramtoare de toata frumusetea, uda si mica, de forma triunghiulara, prin care cred ca incap doar copiii sub 12 ani.
Imi fac curaj si imping banana inainte, care se blocheaza. Incerc sa bag capul, dar nu reusesc decat dupa ce dau jos casca. Pestera continua, e bine, imi soptesc in barba.
Dau casca jos, dau si salopeta, reusesc sa trec. Ma reechipez si mai merg cinci metri. Iar dau de o stramtoare. Ma apuca dracii, ma dezechipez, la piele de data asta, si trec si mai greu de a doua gaurica. Bine ca nu mai e nimeni cu mine, deja gafai ca un porc. Pestera e uda pe toti peretii, inclusiv pe podea, am pe mine un costum de ski transformat in salopeta speo care deja s-a imbibat de apa.
Ajung la put. Putul nu are nici cinci metri si e echipat cu o funie de mina. Ii vad deja fundul de sac plin de nisip. Anticipez ce va urma si nu scot echipamentul TSA. Cobor cu banana doldora de echipament in fundul de sac.
Tavanul e plin de lingurite si e perfect curat, in schimb podeaua e umpluta cu un nisip fin, care probabil are ani de cand e acolo. Edi imi spusese de un laminor posibil colmatat, dar dupa cinci minute de sapat fara manusi sau alte ustensile ma apuca dracii.
Nu vreau sa accept ideea ca am fost trimis la misto in pestera si continui fara succes sa imi croiesc drum prin nisip. Ma las pagubas si simt cum imi cresc urechile de magar fraierit de gasca de Bugs Bunny. Ma reculeg si o iau spre iesire.
Drumul inapoi insa este mai dificil decat la venire. Sunt deja obosit si ud ciuciulete, la a doua stramtoare stau vreo doua minute intepenit si fluier vreo doua melodii. Expir si ies imbujorat din pestera, tocmai mi-am luat un "botez" ca la carte. Nu-mi vine sa cred ca am fost asa naiv, m-am carat cu zece chile de echipament pentru nici 200 de metri de gaura, si asta cu indulgenta. Deja ma gandesc ce tepe sa le dau eu lor, desi e cam greu pe "teritoriul" lor. "S-au lins pe bot de Metaxa din rucsac", ma gandesc eu, si plec nervos spre poiana, tarand banana si casca prin frunze.
Ajung in poiana si aud rasete, baietii imi gasisera si desfacusera deja sticla de Metaxa care se golise pe jumatate. Edi si Vasi ciocneau de zor ceai cu Metaxa la lumina focului. Peisaj idilic, care merita totusi oaresce intreruperi, zic eu. Le suiera casca mea pe la urechi, nu i-am nimerit. Incepe o ploaie de injuraturi din partea mea, si una de rasete din partea lor, care ma zgarie si mai tare pe timpane. Incerc sa ma fac auzit in rasetele generale, suduindu-i pentru lipsa de obraz, dar nu apuc sa primesc vreun raspuns. Pic, la post, ma ia in primire cu o serie de latraturi, dar dupa doua suturi in aer de care s-a ferit cu gratie (norocul lui!) se intoarce biruit langa foc. Totusi, cartofii sunt deja gata, carnatii merg unsi pe gat cu paine prajita, iar baietii imi povestesc printre icnete de ras cati au patit ca mine cu pestera asta.
Doar ca eu mai bredeleu am luat si coarda, carabiniere, trusa de spituri, ham, blocatoare, aparat foto, trepied, blitzuri etc, in total peste zece kilograme, ca si cand nu era de ajuns ca trebuia sa ma tarasc in primul rand pe mine prin gauri. Nu gasesc ca e amuzant de loc, cel putin fara o portie grasa de carnati iuti pe paine prajita si Metaxa sa mearga. Ma mai domolesc un pic, apoi declar plin de verva ca e "cea mai urata pestera din lume" si ma bucur ca mai urat de atat nu o sa mai vad in speologie. Edi ma asigura ca fiecare pestera are frumusetea ei, dar nu desprind talcul afirmatiei. Poate din cauza tarasului nedemn pe care tocmai il facusem, in loc sa stau sa mamanc si sa beau la foc cu baietii.
Intre timp o bufnita incepe sa tipe in noapte. E o noapte frumoasa cu luna, iar noi decidem sa dormim afara, sub un palc de arini sa nu se lase dimineata roua pe noi.
Pic tine isonul bufnitei, cu latraturi si schelalaieli care atrag un potop de pietre si scurtaturi, dar fara succes. E prima lui noapte afara, in salbaticie, si evident nu e obisnuit cu mirosurile si zgomotele din jurul lui. Fiecare tufis care misca, fiecare zgomot apropiat sau indepartat, este un prilej de latrat pentru Pic. Rastimp termin scurtaturile, bolovanii si orice alte obiecte contondente din jurul izoprenului cu care il pot cotonogi. Il mai injur de trei ori pe Pic si o data pe Vasi ca a venit cu jigodia dupa el, dar Vasi nu se sinchiseste, cel putin are paza asigurata pe timp de noapte.
Adorm greu printre latraturi si suieraturi de obiecte zburatoare cu tinta mobila Pic. Visez pesteri stramte populate cu caini negri care te musca de nas, maini si alte extremitati in timp ce te strecori cu dificultate prin pestera. Ma trezesc nadusit, Pic trage cu sete de sacul meu de dormit, izoprenul are deja o mare gaura. Il pocnesc pentru ultima oara pe noaptea aia si adorm imbufnat. Ulterior am realizat ca am mai vazut o pestera mai urata ca asta, dar despre ea intr-o alta povestire.

Istoria descoperirii Pesterii Coltului
de Ovidiu Guja

Demult, cand inca nu erau sambete libere, si la studenti, li se puneau absente care erau apoi sterse cu albus de ou fiert proaspat, toata lumea astepta cu nerabdare ziua de 1 Mai. Daca pica bine, in mijloc de saptamana, puteai sa-ti iei o mica vacanta. Acum poti sa-ti iei mica vacanta oricand, dar pentru Clubul de Speologie Politehnica, era cel mai nimerit prilej sa organizeze o mica tabara. Cum cu un an inainte fusesem singur in Padis, am plecat si de data asta singur, cu cateva zile mai devreme direct in Padis. Pentru cei care nu stiu, in jurul lui 1 Mai, soarele intra in Focul Viu. Daca ai bafta, gasesti pestera neatinsa si ca sa intri in ea trebuie sa sapi in mormanul de zapada care astupa intrarea. Vremea a fost superba si dupa patru zile de umblat hai-hui in Padis, am plecat spre Ic unde era restul clubului. Am gasit lume cam plictisita sau poate obosita dupa explorarile sau vizitele facute asa ca in ziua de 1 Mai n-am avut nici un client la umblatul pe afara. Vremea incepea sa se strice si excursia mea pe Chicera cu Colac, a devenit de la un timp sinistra. Se innorase, batea vantul si zapada era inca mare. As fi vrut sa revin si a doua zi, dar de unul singur era totusi prea mult. Pe drumul spre cabana Tricolorul, mi-am adus aminte de "pestera de rezerva". Asa ceva se numeste o pestera la care ajungi usor si o lasi nevizitata, pana ce n-ai incotro. Prima data am intrat in Pepii, mult mai tarziu, impreuna cu niste cehi gasiti pe vale (unul a iesit din pestera cu o gaura in cap... peretele n-a vrut sa cedeze la impactul cu capul lui). Locul ala m-a atras intotdeauna, si mi-am propus sa merg acolo. Si cum pestera are un activ zdravan, pasul urmator a fost sa ma gandesc ca ar fi nimerit sa gasesc o gaura prin care sa ajung la activ. Pana aici totul era foarte simplu, scop aveam, vise la fel, imi mai trebuiau niste parteneri. La cabana o parte se pregateau de plecare, 1 Mai nu cazuse prea fericit in 1988, a fost duminica. Cand le-am spus ca mai raman o zi ca sa intru in sistemul Pepii, s-a ras si s-au facut bancuri. Cativa au ramas la cabana, asa ca dimineata devreme am plecat spre Pepii. Veneau cu mine Dragos Croitoru si inca un tip, imi scapa acum numele, care entuziasmati de perspectiva sau manati de plictiseala s-au hotarat dimineata sa vina cu mine. Dupa un ceas si jumatate am ajuns in fata la Pepii. Ceilalti doi asteptau sa le spun ce facem. Sincer sa fiu, nici eu nu stiam cum sa incep. M-am uitat la deal, am coborat aval vreo 10 metri si le-am spus ca pe aici mergem la pestera. Pentru ca cei experimentati eram Dragos si cu mine, l-am luat pe celalalt intre noi, si ne-am rasfirat pe versant. Am hotarat ca urcam putin oblic si tinem cumva valea seaca care parca se profila in dreapta. Terenul arata promitator si dupa douazeci de minute, dintre mine si Dragos se aude un strigat. Fugim acolo si in fata noastra se casca o gura de pestera, cam de un metru de inalta, trei sau patru de lata si din care batea vantul asa cum nu mai vazusem la nici o pestera. Era clar, gasisem ceva gigantic si nu putea sa fie decat intrarea in sistem. Eram a naibii de emotionati toti trei, am inceput sa topaim, sa cantam si sa zbieram. Cred ca zbieram mai mult ca sa speriem eventualul animal care putea fi inauntru. Stiam toti trei povestea cu speologul care si-a dat drumul pe coarda si s-a trezit desupra unei ursoaice care intrara pe intrarea de jos. Mai tarziu am vazut si culcusul de urs de la intrare. Aveam cu noi o singura lanterna, nici ai in prea buna stare de sanatate. Ne-am strecurat inauntru. Nici vorba de o galerie ingusta, de taras, noroaie sau altceva de genul asta. Eram intr-o galerie larga, inalta si care continua la fel, drept in fata noastra. Nu mai puteam de incantare, ne vedeam deja ajunsi la activ, pentru ca nu realizam ca activul e jos in vale la aproape 100 de metri sub noi (denivelarea in Pepii e practic nesemnificativa). Visul s-a terminat repede, dupa o panta mica, in fata noastra se casca un put larg si negru. Lanterna chioara pe care o aveam, abia lumina ca sa vedem in jurul nostru. Coarda sau alt echipament nu aveam cu noi asa ca singura solutie ca sa determinam lungimea putului era sa aruncam o piatra. Cum nu lipseau in jurul nostru, Dragos arunca una si incepem sa numaram: 1, 2, 3, 4, 5, si bolovanul nu mai ajungea jos. Fac si eu aceeasi miscare, numaram si ... nimic. Parca pe la 15 s-a auzit ceva. Facem un calcul rapid si ajungen la concluzia logica: putul da in Pepii si e adanc de probabil 70 sau 80 metri. Cum nu mai aveam ce face acolo, am iesit afara si am plecat spre cabana. Pe drum, pentru ca majoritatea plecasera, ne-am hotarat sa facem anuntul descoperirii doar la club.
Marti la club, cum e de obicei dupa o actiune mai mare, era o gramada de lume. I-am anuntat sec: Am intrat in sistemul de la Pepii. Am urmat o gramada de intrebari, le-am facut o descriere a ceea ce gasisem si am avut o singura conditie: la prima explorare trebuiau sa participe toti descoperitorii. Ne-au intrebat, conducerea clubului, cum o sa-i spunem la pestera (este dreptul descoperitorilor sa-si boteze descoperirea) si le-am spus ca numele va fi Pestera Coltului. Mai tarziu am aflat ca am avut noroc cu Valenas, pentru ca au vrut sa- i schimbe numele. Omul, de Valenas e vorba, batuse zona, si gasise o pestera mica la care i-a spus Pestera din Piatra Coltului. Daca Valenas nu gasea pesteruta acum exista doar Pestera din Piatra Coltului si nu Pestera Coltului. Revin, nu s-a putut, Dragos intra in sesiune, sau ceva de genul asta, celalalt avea alte probleme asa ca dupa ce am tras de timp cat am putut, ca sa reusim sa mergem toti, am pus de-o expeditie. Din pacate nu mai stiu exact cand a avut loc expeditia asta, stiu ca dupa ce am facut-o am plecat doi ani in Deva unde luasem repartitia si am revazut Coltului 10 ani mai tarziu.
Cred ca a fost spre sfarsitul verii. Participau o gramada de oameni, dintre oamenii cu experienta au venit Oli Patras, Boca, Adi Zirbo si cativa incepatori abia veniti in club. Nu vreau sa fac greseli, ca iara sar cativa sa muste, sau ca nu i-am pomenit sau ca i-am pomenit si n-au fost. Boca stie exact cine a fost in tura si o sa completez relatarea mai incolo. Da' am mai pus o conditie, ce se exploreaza se si carteaza, asta ca sa dam sansa la cat mai multi sa faca explorari in premiera. De la valul de descoperiri din Valea Ponorului trecuse destul de mult timp si eram in pana de pesteri noi. Conform relatarii mele de la sedinta, eram super echipati, cam 120 metri de coarda, spituri manufacturate (ca altele nu erau, unul il mai puteti vedea la put, pe peretele din stanga), echipament de verticala cat incape... ca pentru un put de 80 de metri. Ajungem la put, Oli arunca o piatra, si stupoare, piatra loveste imediat ceva. Mai incercam odata, acelasi rezultat. Dezamagire generala. Eu bat spitul, fixam coarda si plec in jos. Cam 15 metri. Jos, sala mare, il strig pe urmatorul si pana ajunge jos plec sa caut continuarea. In jur nimic semnificativ, dau doar de o galerie lunga care se termina. Intre timp coboara si Adi Zirbo, plecam impreuna spre capatul salii in care am coborat. In stanga jos langa perete pare a fi o gaura. Ma aplec si printre bolovani simt vantul care imi stinge lampa. Curentul de aer era fantastic, arunca firele de nisip in sus. Incepem sa sapam, facem loc si Oli care era cel mai experimentat, patrunde inauntru. Ne striga ca e pe galerie, ca se aude apa si putem sa venim. Ne strecuram incet printre bolovanii instabili si in fata noastra, la capatul unei pante de aproape 45 de grade se aude apa care se arunca intr-o cascada. Nici nu ne gandim sa coboram cascada, in amonte ne asteapta kilometri de pestera. Coboram pe deasupra cascadei in activ. Suntem intr-un canion subteran lat de maximum 2 metri si inalt ca nu-i vedem tavanul. Raul curge pe toata latimea asa ca nu putem continua decat prin apa. In calitate de descoperitor merg primul. Nu e foarte simplu pentru ca suprafata pe care curge apa e relativ moale si din loc in loc are gauri care au peste doi metri adancime si se intind pe toata latimea galeriei. Inaintam greu, mai mult pe pereti si sprijinindu-ne in brate, si pestera nu se mai termina. Din loc in loc curentul de aer de la intrare isi face simtita prezenta. Decidem ca la primul reper clar sa ne oprim, dar reperul nu se mai iveste. Intr-un tarziu, in momentul in care incepeam sa ne plictisim, un bolovan pare sa blocheze trecerea. E doar o iluzie, galeria continua spre dreapta in timp ce din stanga apare un afluent timid. Ne cataram pe bolovan si ne hotaram sa ne intoarcem. Ne intoarcem cartand si spre seara iesim din pestera. Trupa pleaca la Cluj si raman cu Adi. Decidem sa intram si a doua zi sa cartam galeria din sala putului.
A doua zi, inainte de a intra din nou bantuim prin zona si mai gasim niste pesteri mai mici. Pe la amiaza intram din nou, ne facem treaba si la iesire pe la vreo 5 metri de sol bo-gipsul (?!) de la picior mi se desprinde. Adi e deja sus asa ca trebuie sa ma descurc singur. Cobor incet incet pana jos si reiau urcusul.
Am revazut pestera dupa mai bine de 10 ani. Intre timp canionul ajunsese la aproape 4 kilometri si fusesera descoperite noi galerii in ceea ce parea sa fie unul sau niste etaje superioare. Am intrat o gramada de oameni, dar expeditia nu s-a soldat cu mare lucru. Oricum partea finala a ramas netopografiata si cateva semne de intrebare raman inca deschise.

(povestirea integrala cu fotografii o gasiti la speologie.freeservers.com)

Pestera lui Danea
de Ovidiu Guja

"...iau cu emotie piatra in mana si o arunc pe gaura neagra din fata mea, poc..., poc..., liniste si apoi din nou poc, poc ...13 secunde interminabile. Eram in sistem si puturile erau libere. ..."

Personal sunt convins ca specia de hoitar de pestera nu a disparut din Romania odata cu revolutia sau cu infiintarea FRS. Sunt si tipi care sunt convinsi de lucrul asta. Au sa apara imediat indivizi care sa spuna ca nu suntem capabili sa exploram sau sa cartam o astfel de pestera, ca trebuie rapid organizata o tabara nationala de explorare, ca nu avem nivelul tehnic necesar si numai o mare expeditie o sa fie capabila, ca numai ei pot, s.a.m.d., pretexte sunt destule. In primul rand, si ma adresez lor, pestera nu fuge de acolo de unde e, in al doilea rand cum pana acum nu prea v-au interesat cercetarile, considerati ca randurile de mai jos nu exista. Intr-un al treile rand, in Romania sunt atatea pesteri care asteapta sa fie descoperite incat trebuie doar sa casti ochii ca sa le gasesti. Cei care ma cunosc stiu lucrul asta chiar daca unii dintre ei il accepta mai greu. Revenind nu va pot invita decat ca atunci cand doriti sa explorati o pestera noua, sa o cautati. Cautarea poate dura o zi sau poate dura ani dupa cum iti surade norocul. Speologia nu inseamna doar datul pe coarda, la care eu personal n-am fost, nu sunt si nici nu voi fi vreodata campion. Speologia inseamna si placerea de a descoperi o pestera pe care uneori o astepti ani de zile, dar si placerea de a descoperi subteranul pas cu pas. Si inseamna fair-play si respect pentru colegul tau speolog, mai pregatit sau mai putin pregati decat tine. Cum majoritatea speologilor sunt barbati, fara sa vreau sa jignesc fetele, parerea mea e ca si cu o pestera trebuie sa te comporti ca si cu o femeie, cu blandete si rabdare. O sa obti intoteauna mai mult decat daca te arunci asupra ei. In fond trebuie sa va ganditi ca e munca noastra si daca am obtinut un rezultat este dreptul nostru sa-l si fructificam.
Randurile urmatoare sunt pentru cei care savureaza speologia. Puteti trai impreuna cu noi o aventura, puteti sa participati chiar de departe la ea. O sa vina momentul in care o sa va putem invita pe toti sa participati la aventura, dar trebuie sa aveti rabdare si sa ne tineti pumnii. Majoritatea dintre noi lucram si speologia pe care o facem este un hobby de zile libere asa ca n-o sa mearga asa de repede pe cat v-ati astepta. O sa va tinem insa la curent. Pe de alta parte nu stim ce va fi, poate ca ceea ce speram noi nu se va implini si muntele se va inchide la loc. Poate ...
Am luat minime protectii anti hoitar, adica n-am dat nici o localizare, pentru cei de departe nu are oricum o importanta prea mare. Cei din jurul nostru vor afla oricum. Asa cum apare acum, sistemul e mare si probabil ca vorba noastra cu "sistemul de 5 km" in care o sa intram la fiecare bataie de zona s-a implinit din nou.

30.06.2001

Ieri m-am intalnit din nou cu Danea. Nu ne vazusem de un an si ne-am salutat, Danea pe mine cu sfiala, eu cu bucuria de a-l revedea. Anul trecut Danea fusese furnizorul nostru de lapte si ghidul nostru prin imprejurimi. Ne urmarea cu timiditate si incerca sa inteleaga de ce vrem sa coboram sub pamant. Era un lucru ciudat si il accepta ca atare. Probabil ca inca se gandea ca rotitele din capul nostru nu aveau toti zimtii si din cand in cand mai sareau aiurea. Ajungem inevitabil si la gauri si Danea imi spune ca ar sti vreo trei in zona si ca doua dintre ele sunt tare afunde. Azi dimineata a venit in tabara si m-a intrebat daca vreau sa ma duca la gauri. Las totul balta, imi iau farfuria cu papara, rosia, furculita si painea in mana si fara o vorba plec cu Danea. Pe drum Danea ma roaga sa ascund farfuria cu mancare. Cred ca n-am auzit bine, el isi da seama si renunta sa mai repete odata. Ma execut si ascund farfuria exact in clipa in care femeia care statea pe drum se intoarce si ne saluta. Eu trec salutand mai departe si Danea se opreste la o vorba. Cand ma ajunge din urma, imi spune multumit ca femeia n-a vazut nimic si imi explica ca e grea si mai are doua saptamani pana la nastere si putea sa i se faca pofta daca ma vedea cu mancarea.
Urcam in pas voios, mai mult el, pe vale si deodata Danea incepe sa urce pieptis muntele. Ma iau dupa el rasufland din greu. Pustiul e sprinten si antrenat, eu circul si in oras mai mult cu masina. Dam de un drum, Danea se opreste o clipa, cerceteaza terenul. spune ca pestera e prin apropiere, identifica cablul cu care au vrut sa lege bolovanul pe care au vrut sa-l lase in put. Apoi isi aminteste ca au tras cablul de la pestera pentru ca au vrut sa-l duca la stana. Urcam mai departe, eu sunt ud de transpiratie, dar trebuie sa ma tin dupa el. Danea se opreste din nou sa cerceteze terenul si apoi decide: aicea-i. Se plimba putin si intra in tarsi; ma striga satisfacut. In fata lui o gaura lunga surade in soare. Danea e mandru si ma asigura ca n-a mai fost nimeni acolo. Arunc si eu o privire pe marginea gropii, nu se vede scris nimic si nici nu sunt urme de poteca. Danea cauta o piatra si o arunca in gaura si piatra cade, se loveste de pereti si atat. Sa fie vreo 40 de metri, dar poate ca piatra se opreste pe un prag. Dau si eu cu pietre si obtin acelasi rezultat. E ceva, ar fi cea mai mare dintre gaurile gasite vara asta si sunt destule. Cu doua saptamani in urma am gasit 4 dintre care 3 sunt inca necercetate.
Mergem mai departe. Danea ma asigura ca cealalta gaura e mai mare. Scenariul se repeta, Danea identifica locul si din nou intre tarsi dam de un put. E amiaza si soarele lumineaza pana jos. Sa fie cel putin 40 de metri. Un put perfect drept, iar jos se vede in perete continuarea. N-am cu mine vopsea asa ca singurul mod de a marca gaura care imi vine in minte e sa smulg muschiul in forma literelor. Aproape am terminat operatiunea cand imi arunc ochii spre dreapta si parca sub muschiul pe care se sprijina cotul meu e ceva alb. Smulg incet muschiul si stupefiat descopar prima cifra, un 3 scris caligrafic cu vopsea rosie. Ma consolez la gandul ca azi putini mai umbla cu vopseaua la ei si oricum muschiului i-au trebuit cel putin 20 de ani ca sa acopere totul. Indepartez tot muschiul si apar si celelate cifre. Pacat ...
A treia gaura e lipsita de importanta asa ca ma intorc in tabara. E inca soare, dar ploaia nu intarzie mult. In saptamana asta nu mai e timp de explorare, dar imi promit sa revin in saptamana urmatoare. Noroc cu Simona care care accepta nebunia asta cu pesterile noi.

07.07.2001

Vremea e splendida, pe cer nu e pic de nor, dar incepe sa se faca tarziu. Soarele e deja sus pe cer si se face din ce in ce mai cald. Punem coarda si sculele in portbagaj si plecam sa vedem ce e in gaura. Avem cu noi 90 de metri de coarda si inca 10 metri. 50 de metri impreuna cu jumatate de echipament de verticala ni l-a imprumutat un prieten.
Am sosit aseara pe la 11.30 impreuna cu Florin si cu Rares. Florin nu e speolog si speologia nu-l intereseaza cred decat ca amuzament, dar e un tip fain si se pare ca ii place ce facem si oricum te poti baza pe el. I-am trimis un e-mail inca de luni si acceptase imediat tura. Din pacate ceilalti cu care obisnuiam sa ies au avut probleme asa ca am convenit cu Florin sa il acceptam pe Rares. Mai fusese cu noi in tura cu trei saptamani in urma si nu constatasem incompatibilitati.
Urcam incet cu masina. Fordul meu se rablageste pe masura ce trece timpul. Acum i s-au rupt aripioarele de la incuietoarea portbagajului si asta pocneste infiorator la fiecare groapa care salta masina. Oprim, pregatim echipamentul si o luam la pas spre Pestera lui Danea. Urcam incet si intr-un tarziu ajungem la Pestera. Florin a gasit-o primul. Eu m-am ratacit numarand drumurile forestiere pe care trebuia sa le depasim. Evident, prima miscare e sa cautam pietre pe care sa le aruncam inauntru. Trebuie sa ma conving ca n-am avut halucinatii atunci cand am fost cu Danea la aven. Culmea, e adevarat. Ca si data trecuta pietrele curg inauntru.
Ma echipez, agatam o coarda de copacul cel mai apropiat, imi pun coboratorul si shuntul pe coarda si plec. Rares filmeaza si Florin face poze. Sa vedem daca nu e deageaba. Cobor pe buza gaurii si constat ca la cinci metri sub mine e "terra ferma". Unde e gaura pe care curg pietrele? Cobor incet in jos si in stanga mea vad gaura, ma aplec si in fata mea se deschide un put caruia nu-i vad fundul. Incerc sa fac lumina dar deageaba. Arunc cateva pietre care sunt pe margine si care la urcare pot sa-mi cada in cap. Pietrele se pierd cu zgomot in intuneric. Ii fac vant corzii in put. Cobor si imi aduc aminte ca nu am facut nod pe capatul corzii. Peretii sunt aproape drepti, splati de apa de ploaie si fara concretiuni. Continui sa cobor si sub mine ne e decat negru, un negru care dupa cativa metri, sunt totusi la probabil -25, se transforma in fundul putului acoperit cu pamantul si crengile scurse de sus. Incremenesc pe coarda si ma gandesc ca am dat din nou de un put care se termina ca atatea altele, complet colmatat. Ajung pe gramada de pamant si in momentul in care ating pamantul un bolovan cade undeva, si cade, si cade ... lovindu-se de pereti. De jos se aude o bubuitura si apoi din nou bolovanul care cade. Gaura e in spatele meu. Ma intorc, fac lumina, aprind si electrica si printre crengile putrezite din fata mea se vede continuarea. Putul continua si se pare ca singurul obstacol e gramada de pamant pe care stau. Degajez gaura. Pamantul si crengile cad fara probleme pana jos. Nu-mi dau seama cat de jos este acest jos, dar e departe. Ma uit in sus si ma gandesc ce ar insemna o cadere. Ma opresc din lucru, ma uit in jur, iau cu emotie piatra in mana si o arunc pe gaura neagra din fata mea, poc..., poc..., liniste si apoi din nou poc, poc ...13 secunde interminabile. Eram in sistem si puturile erau libere.
Strig dupa Rares si Florin si le spun ce e jos, apoi le cer sa verifice coarda si sa puna o protectie pe ea in locul in care se freaca de stanca. Astept si deodata vad ceva negru si mare cazand spre mine de sus. Incremenesc, daca e un bolovan, totul s-a sfarsit. Putul e lat doar de doi metri si chestia aia vine drept spre mine. Din fericire e doar salopeta lui Rares pe care a incercat s-o foloseasca pe post de protectie de coarda. Asteptand sa rezolve ceva sus ma uit in jur. In stanga trecerii mai sus cu un metru e un prag si pare sa fie si o gaura. Ma urc si ma uit in ea, pare sa fie accesibila si e destul de lunga ca sa nu-i vad capatul. Sper ca la capat o fereastra sa dea in put. Altfel nu avem decat o singura solutie, sa aruncam jos cam o tona de pamant crengi si bolovani. Pamantul colcaie de rame grase. De sus aud un nou zgomot si intr-un sunet infernal, din gura putului vine ceva spre mine. Ma fac mic si ma lipesc de perete cu capul intre umeri. Dau un zbierat catre cei de sus. Sunt linistit de Florin care imi spune ca nu e decat un PET de doi litri pe care Rares nu l-a prins la timp. Intr-adevar pe buza continuarii sta sticla. Degajez trecerea pe mica galerie si unul dintre bolovani loveste sticla care se prabuseste cu zgomot infernal in gol. Practic suntem deja jos, ma rog civilizatia a reusit sa patrunda la nivelul de jos al sistemului.
Decid sa urc sus si sa-i las pe ceilalti doi sa-si dea cu parerea. Sus caut un loc ca sa batem un spit. Locul cel mai bun pare a fi desupra putului. Ciocanesc peretele, ma uit in stanga, in dreapta, nici un loc nu pare suficient de sigur. Imi ridic ochii si in fata mea sta cuminte infipt in perete un spit ruginit. Totul s-a sfarsit, ca si celalalt put si asta a fost vizitat. Sus e dezamagire si totusi jos parea ca nimeni n-a trecut mai departe. Gaura din stanga nici macar n-a fost cercetata si era o continuare probabila. E singura noastra speranta, un astfel de hau nu ar fi fost pastrat secret atatia ani asa ca decidem sa continuam. Oricum n-aveam ce face altceva. Batutul spitului dureaza mai mult decat mi-am imaginat. Pozitia e incomoda, dar intr-un final reusesc sa fac gaura suficient de lunga si sa bat spitul. Florin si Rares coboara si ei. Rares trebuie sa incerce trecerea pe mica galerie. Din pacate dupa ce intra raspunsul e negativ, nu se poate trece prin gaura care se deschide totusi in peretele putului. Ne consultam, ei de jos, eu de sus si decidem ca singura solutie care sa ne permita o coborare in siguranta e sa aruncam tot mormanul pe care stam jos in put. Pericol de colmatare mai jos nu exista asa ca trec la treaba. Sus asteptarea se prelungeste si incep sa ma plictisesc. Filmez mustele negre care se aseaza pe coarda, strig la cei de jos si sper sa se inregistreze zgomotele pe care le fac bolovanii care cad. Intr-un tarziu se satura de scormonit in bolovani si incep sa urce. Ajung amandoi sus. Lasam coarda in put si ne intoarcem cu masina la locul de cazare. E clar ca trebuie sa mai luam coarda cu noi.
Stam pana la 1 noaptea si ne uitam la ceea ce am filmat si discutam inevitabil despre gaura si fabulam pe seama perspectivelor.

08.07.2001

Dimineata mai luam 70 de metri de coarda. Ajungem la put uzi leoarca de transpiratie, o parte din noi. Nu e destul. Incepe sa ploua incet, apoi torential si sub bradul unde ne-am adapostit ploua. Tura e complet compromisa si ne gandim sa ne intoarcem la Cluj. In plus s-a apucat sa trazneasca in jurul nostru si senzatia nu-i tocmai placuta. Lucrurile se schimba complet insa, ploaia inceteaza si apare soarele care usca totul in jumatate de ora. Ma echipez si cobor ca sa bat un spit jos pe buza putului. Jos peisajul e complet schimbat. Baietii au facut treaba buna ieri. Aproape jumatate din mormanul de pamant a disparut. In locul jumatatii lipsa se casca gaura spre subpamanturi. Imi montez reflectorul si incerc sa vad ce e jos. Am rezerve chiar daca coarda care e agatata sus este sigura. Luminez si din pacate nu pot sa vad decat un perete lins de apa care se curbeaza sub mine. Trebuie sa trec la treaba asa ca imi pregatesc tamponorul si ciocanul. Peretele e ud si ca sa nu ajung si eu ud fac echilibristica pe marginea haului. Un picior se sprijina intr-un bolovan chiar pe marginea gropii in timp ce celalalt e la nouazeci de grade intins pe capatul de sus a gramezii de pamant. Am incercat si varianta agatat in coarda, dar dupa ce mi-am tras o piatra in cap am renuntat. Concluzia e ca daca ma las in coarda risc sa-mi trag in cap bolovani si pe de alta parte trebuie sa facem curatenie si sus. Intr-un tarziu termin cu spitul si decid ca trebuie sa continui sa degajez platforma. Merge usor. Langa perete pamantul nu e tasat si pleaca imediat in jos, continui spre mijlocul gramezii si sap doua mici platforme. Pana la final trebuie sa coboram cu ele pana la busteanul care a produs dopul. Dupa doua ore si jumatate, am inghetat si urc sus. Mai trebuie aruncat jos vreo jumatate de metru cub de material si in plus pe buza putului se vede buturuga care a blocat scurgerea materialului. Ma inlocuieste Rares care continua munca mea. Dupa inca o ora Rares urca sus, ne spune ca putul e aproape degajat, mai trebuie aruncati cativa bolovani jos si si coborarea poate incepe, raul e jos si ne asteapta...

28.07.2001

Acasa am vazut ce am filmat, asa ca experienta arata interesant. Cert e ca asa cum ne-am propus suntem din nou la gaura. Echipa s-a imbogatit cu doi membrii noi Simona si Calin. Am plecat desi prognoza nu era prea favorabila, cu speranta ca n-o sa ploua. Sambata dimineata e intunecat, norii sunt peste tot pe vale si dupa un timp incepe sa ploua mocaneste. Lasam masina in drum si echipati cu intreg harnasamentul disponibil, dotati cu umbrele incepem sa urcam dealul. Eu sunt in short, dar Calin si Florin s-au echipat cu salopetele si dupa primii metri de urcus incep sa sufere. Cand ajungem sus, ploaia a incetat, dar amandoi sunt uzi de parca ar fi trecut printr-o ploaie torentiala. Calin testeaza adancimea putului, dar de afara nu se aude mare lucru. E amiaza si afara parca incepe sa se lumineze. Echipam prima verticala si intru impreuna cu Calin inauntru. Sunt curios sa vad ce-a lasat Rares de lucru. Pentru operativitate am luat cu noi si tarnacopul mic. Nisa descoperita sub put e perfecta, incap in siguranta doi oameni astfel ca se poate sta in siguranta in timp ce vine cineva de sus. Rares a facut treaba buna, locul e de nerecunoscut. Calin testeaza si el adancimea gauri si bolovanii curg in jos la fel de mult ca si data trecuta, intr-o harmalaie entuziasmanta. Mai arunc jos cativa bolovani si ceva pamant si pot sa ma aplec ca sa vad ce e jos. Nu se vede mare lucru, o verticala de 6-7 metri si sub ea o podea. Trebuie sa mai batem un spit ca sa fie totul sigur si sa nu frecam coarda de perete in timpul coborarii. Din fericire tamponorul, dupa ce l-am cautat 2 zile, l-am gasit dimineata pe fundul rucsacului. Avem cu noi si 100 de metri de coarda nou nouta, ar trebui sa ajunga pana la jumatatea verticalelor. Pe drum am tot speculat in legatura cu inaltimea la care e gaura, dar nu ne-am putut pune de acord. Incep sa dau gaura pentru spit. Prima tentativa esueaza, stanca se rupe desi parea in regula, a doua oara e la fel. A treia tentativa reuseste si dupa un timp ma inlocuieste Calin. Din nefericire gaura pe care o facem e prea adanca asa ca pierdem timp cu ajustarea ei. Nu strica niciodata sa ai cu tine si o mica dalta. In sfarsit totul e gata, agatam coarda care vine de sus si nu reusim sa mai vedem daca atinge baza verticalei. Totul sub noi s-a umplut de vaporii de la respiratia noastra. Cobor si cand mai am doi metri pana la fund incep sa vad ce e sub mine. In primul rand vad capatul corzii care nu atinge baza putului. Prin aburi se mai vede o panta scurta urmata de o saritoare si apoi numai ceata. Ma intorc. Lasam putul echipat si plecam sus. Sus nu mai ploua, asa ca putem sa facem o drumuire pana jos in vale. Maine urmeaza sa exploram.

29.07.2001

Florin trebuie sa fie in Cluj devreme, el ar vrea pe la ora 21, asa ca la 6,30 in ciuda protestelor venite de peste tot, dau desteptarea. N-am obtinut mare lucru si intr-un tarziu plecam spre pestera. Ajungem la buza avenului cu o ora mai devreme decat in ziua precedenta. Coboram toti trei, Simona ne-a abandonat in favoarea unei ture cu bicicleta pe vale. Calin intra pe coarda si incepe sa coboare. Eu stau la buza putului si ma uit spre el. Adevarul e ca nu prea vad mare lucru, e abur si ca sa nu risc sa arunc vreo piatra jos, nu ma pot apleca prea mult pe buza putului. De jos, Calin ne anunta ca a coborat putul si continua explorarea. Ne spune ca urmeaza o panta accentuata care nu poate fi coborata fara coarda si bolovanii curg pe panta. Auzim ca se aude apa curgand, dar e totusi prea devreme pentru asa ceva. Noi il auzim perfect, dar din cauza apei se pare ca nu ne mai aude si ne anunta ca merge mai departe si urmeaza sa coboare o noua verticala. A parcurs mai bine de 40 de metri. Nu-l mai auzim si simt doar din miscarile corzii ce se intampla jos. Coarda nu mai vibreaza, strigam spre el, dar nu ne traspunde. Trec aproape cinci minute si apoi se simte din nou miscare pe coarda. I se vede lumina apoi il auzim vorbind, sarim pe el cu intrebari si nu auzim decat ca e totusi fain sa explorezi. Apoi ne spune ca putul se inchide intr-un fund de sala, cu un mic lac in care cade paraiasul care vine dintr-o laterala. Pare nu numai dezamagit ci si obosit. Si totusi nu se poate sfarsi asa, docamdata nu reusim sa intelegem unde se duc bolovanii care cad la nesfarsit. Ma pregatesc sa cobor si apoi alunec spre fundul putului. Dupa ce parcurg cei 6 metri ajung pe panta. Probabil ca inainte de ajunge noi in put, panta asta a fost curata, acum inot intr-un strat de 30 de centimetri de noroi. E rezultatul muncii noastre de sus. Panta are cred mai bine de douazeci de metri lungime si pe la jumateate ei in stanga se casca o galerie din care vine apa. Pietrele care vin de sus aluneca pe panta ca si la popice, se lovesc de pereti si asta le incetineste caderea (rostogolirea). Pragul de care crezusem ca se lovesc era de fapt mormanul de noroi aruncat de noi jos. Acum doar bolovanii mari reusesc sa treaca. Ajung la saritoarea urmatoare, cobor pana la jumatate si renunt. Am de ales, cobor pana jos si la urcare urc cu apa curgand pe mine sau renunt pana data viitoare. Renunt. Trebuie sa vina si Florin jos si incepe sa se faca tarziu. Urc panta si in dreptul galeriei care vine din stanga, gasesc o nisa in perete. Aici peretele e curat si uscat. Ma fixez in perete, las coarda libera si il astept pe Florin. Tresar la fiecare zgomot, noroiul se scurge incet pe panta si ai tot timpul impresia ca de sus vin bolovani. Florin ajunge si el pana deasupra saritorii si se intoarce. Eu ma decid sa cobor pe fundul nisei in care stau. Jos pare sa continue si ridic cativa bolovani. Ma intorc si acolo unde credeam ca e perete vad o gaura. Ma aplec si apoi ma ridic. Stau intr-un soi de fereastra cu pervazul pana la piept. Sub mine gaura continua pe o fisura suficient de larga pentru a putea fi abordata fara dificultate, iar la baza ei pare sa fie o trecere similara celei prin care am ajuns eu in fereastra. Deasupra mea diaclaza se largeste, dar acolo se poate ajunge si printr-un mic traverseu pe peretele din dreapta al pantei. Urcam amandoi acolo si se pare ca si acolo poate fi o trecere. Din pacate e tarziu, suntem obositi si noi si cred ca cel mai mult conteaza dezamagirea care ne apasa pe umeri. Si totusi, am explorat si avem un aven nou de 50 de metri care poate continua. Pana jos in vale mai sunt aproape 200 de metri, asta am calculat acasa, dupa ce am prelucrat datele de la drumuirea din ziua trecuta. Urcusul e un chin, coarda e plina de noroi si trebuie tras de ea ca sa inainteze prin Croll. Terminam de adunat echipamentul pe la ora 20 si gonim spre vale. La Cluj constat ca Croll-ul meu a ramas probabil afara la buza avenului. Poate il gasesc data viitoare. Poate ...

01.09.2001

Ieri am pornit din Cluj, suntem trei, Calin, Florin si cu mine. Se pare ca vremea nu tine cu noi, daca ieri a fost o vreme splendida azi e innorat si sta sa ploua. Mai mult, cu vreo 10 kilometri inainte de Garda, masina o ia la fuga de una singura. Un arc de la carburator s-a desprins si pedala de acceleratie nu mai putea controla carburatorul. Ne-am descurcat, si dimineata dupa ce ne-am straduit sa inlocuim arcul cu un elastic, Calin l-a gasit agatat de caroserie. Acum sta legat cu sfoara, in caz ca mai are de gand sa sara, sa nu se piarda. Pe drum spre pestera incepe sa ploua, si ploua, si nu se mai opreste. In fine urcam muntele si ajungem la buza gaurii. Croll-ul ma astepta acolo. Pe la ora 14 reusim ca de obicei sa intram. Avem de cartat aproape toata gaura si de explorat lateralele. Coboram pana jos atenti la tot ce misca in jur. Ciudat, desi a plouat, pestera e uscata, nici urma de paraiasul care curgea si care ma impiedicase sa cobor pana jos. Pe fundul putului e doar un morman de pietre, majoritatea aruncate de noi si un strat adanc de 20 de centimetri de noroi. Incercam sa sapam langa perete, dar fara sanse. Posibilele treceri sunt fie blocate cu bolovani, fie astupate de concretiuni. Hotaram sa ne intoarcem si sa vedem ce e cu lateralele. Calin coboara si el in fereastra si intra in balcon, decide ca e totusi prea stramt si se hotaraste sa urce pe topoganul de pe care vedea paraiasul la intrarea noastra anterioara. Eu si Florin ne degajam din coarda si ne ancoram in fereastra. Prima parte din urcus n-a fost complicata, dar panta isi schimba directia si o cadere poate fi extrem de neplacuta. Ii trimitem sus cicanul ca sa sape niste trepte si in curand dispare in intuneric nu inainte de a ne striga ca galeria devine ingusta, concretionata si ca continua. Se intoarce destul de repede si ne spune ca a ajuns la o trecere ingusta prin care vine curent de aer. Tine sa ne asigure ca asta e intr-adevar curent si nu doar o parere. Hotaram sa urcam si noi si ii trimitem un spit, placuta si tamponor. Dupa jumatate de ora Florin si cu mine incepem urcusul. La stramtoare curentul de ar e mai mult decat evident asa ca decidem ca trebuie sa incercam sa trecem. Largim trecerea si dupa mai bine de 30 de minute incerc sa ma strecor mai departe. Merge, si nici nu e prea dificil, de trecut prin ea daca ajungi sa intri. Problema e ca e sub tavan, pana la podea sunt 1,5 m si ceilalti trebuie sa te mentina in pozitie orizontala. Dincolo e larg si in fata se deschide o noua diaclaza, care debuseaza intr-o mica salita. In capatul salitei pestera continua, sau cel putin asa pare. Din pacate peretii sunt acoperiti cu un strat de argila adanc de aproape doua degete, asa ca nici o sansa pentru un ramonaj. Mai avem spituri asa ca mai batem unul. Agatam o coarda pe care am facut bucle si Calin coboara pana jos. Intre timp eu il extrag pe Florin din gaura. Coboram si noi gata de explorare. Calin care a continuat mai departe, urca in cealalta parte a salitei si apoi vine inapoi. Stupoare, pestera se termina, galeria pe care a inaintat Calin devine din ce in ce mai ingusta si mai joasa si este acoperita de concretiuni. Eram convinsi ca putem merge cu curentul de aer pana in alte galerii mari ... Asta este, mai sunt pesteri si in fond ce ne-am face daca fiecare gaura ar da in celebrul nostru "sistem de 5 kilometri"
Ne intoarcem, lasam in perete o placuta si o bucla. Pe la ora 1, a doua zi, ajungem la masina. La 2 ne uitam atenti la carciumile din zona, nici una nu mai este deschisa. Pe de alta parte suntem cam rupti de oboseala si la 2 si jumatate dormim.

02.09.2001

Spalam echipament la rau. Vremea e proasta si ploua in reprize. Tura de batut zona se amana si plecam spre Cluj. Peste doua saptamani venim din nou, de data asta incercam din nou sa trecem mai departe in alta gaura si trebuie sa inspectam neaparat un aven care in primavara avea gheata pe fund.

(povestirea integrala cu fotografii o gasiti la speologie.freeservers.com)

Ce sa nu faci intr-o tura foto
de Constantin Pavelescu

Exista cateva lucrari, care, tratand probleme de speologie, ofera si elemente de invatare a fotografiei in subteran. Aceste articole explica in general ce sa faci daca doresti sa obtii o fotografie ideala. N-am prea intalnit insa articole care sa explice ce sa NU faci, pentru ca tura foto sa fie o reusita. Aceasta se Invata de regula din propriile greseli sau, intr-o situate fericita, dintr-ale altora, atunci cand sunt dispusi sa le povesteasca. De aceea m-am gandit ca ar fi util sa relatez cateva din pataniile mele care au transformat niste ture foto in niste catastrofe, cu atat mai mult cu cat Suceava fiind la sute de kilometri de cea mai apropiata zona carstica din care se poate scoate ceva, repetarea turelor cu repararea greselilor este practic imposibila, cel putin in cursul aceluiasi an. Am sa iau de pilda o pestera in care nu am avut noroc, Ponorici - Cioclovina cu Apa, la care am facut mai multe deplasari, de regula numai cu sotia mea Dana. Plecam in doi intr-o tura de Pasti la Ponorici. Pentru ca nu aveam echipament de verticala am hotarat sa intram prin Cioclovina. Zis si facut. Intram pe galeria Baldachinelor, trecem de sifoane, si intorcandu-ne incepem: cautare subiecte, incadrare, regie de lumini, calculat numar de blitzuri, diafragme, etc... Cand mai aveam doar doua clisee in aparat, ajungem la sifonul din dreptul Galeriei Nisipoase. Vor iesi doua imagini grozave - imi zic. Tinand in mana trepiedul cu aparatul montat, inaintez spre sifon printr-un activ transformat aici intr-un jet de apa bubuitor. Calc pe o piatra, piciorul imi aluneca, nimereste intr-un gol intre pietre si imi intra pana la sold intre ele. Aparatul foto, aflat in capatul trepiedului, se loveste de perete.Ca prin minune, ramane intact ( nu fara a lua si ceva apa la bord), dar in schimb se deschide capacul... Cu filmul voalat, tura a fost un esec.
Alta data, tot acolo, incep dinspre intrare spre sifoane. Si tot fac fotografii, majoritatea cu regie, cu multe blitzuri date, la unele clisee am lucrat si cate o jumatate de ora... Si tot fac, si tot fac - la un moment dat bag de seama ca filmul ar cam fi trebuit sa se fi terminat, dar el nu si nu! Mai armez o data aparatul, dar urmarind de data aceasta si tamburul din stanga, cel pe care se afla caseta cu filmul neexpus. Am armat - ea nu s-a miscat. Avand o banuiala, am stins acetilena si am scos filmul din aparat asa cum era. Surpriza! Pelicula era iesita din caseta cam de o schioapa si cateva din orificiile de angrenare - rupte. Concluzie: toate imaginile la care muncisem atat, le facusem pe prima fotograma. Dezastru! Cum acumulatorii pentru blitz se epuizasera si nici timp nu mai aveam - acasa! (470 km).
Alta data merg cu un nou blitz (in alta pestera de data aceasta, dar la o distanta asemanatoare ) - o bijuterie. Micut, incarcare rapida - ce mai, cu asta se facea treaba! Comparandu-l cu un FIL -16, ii atribui un numar - ghid cam de 12, mai ales ca avea o lampa minuscula...
Lucrez doua filme, le developez si - surpriza! toate diapozitivele lucrate cu minusculul meu blitz erau supraexpuse. Gagalicea mea de blitz avea de fapt NG 16 ( cum am determinat mai tarziu).
Care au fost greselile? In nici un moment nu trebuie sa renuntam sa respectam niste reguli. In orice domeniu de activitate exista reguli, iar accidentele se produc intotdeauna ca urmare a ignorarii sau a nerespectarii acestora. Daca se intampla sa mai avem si un strop de ghinion, atunci beleaua e sigura. In primul caz, obosit fiind, (oboseala provoaca reducerea atentiei si a capacitati de concentrare) am riscat sa transport neglijent aparatura, facand echilibristica pe bolovani Intr-un jet de apa care-t lua picioarele la vale. Un pas gresit - si o tura de 4 zile, cu doua nopti dormite in trenuri si alte doua in frig, urcusul la Ponorici cu rucsaci demolatori in spinare, o gramada de bani si de efort cheltuita ... doar un pas gresit si totul a fost in zadar. Ca si in celalalt caz, ce ma costa daca urmaream macar din cand in cand daca se roteste si axul casetei atunci cand armam aparatul. Stricam o fotograma, poate doua, dar tot m-as fi intors acasa cu vreo 30 de fotografii de unde as fi putut alege doua - trei pe care sa le pot expune. In plus, nu plecati intr-o tura foto fara sa cunoasteti in mod cert caracteristicile aparaturii folosite.
Deci, atentie la amanunte, caci dupa cum se stie, buturuga mica rastoarna carul mare.

(povestire preluata de la Clubul de Speologie Bucovina)

Cheile Oltetului si Pestera Polovragi
de Codrut Manof

Accesul se face prin Ramnicu Valcea - Horezu - Polovragi. Daca pleci din Bucuresti, mergi aproximativ patru ore cu masina sau cu autobuzul spre Targu Jiu si te opresti in comuna Polovragi, o comuna asezata la poalele masivului Capatanii.
Daca strabati satul, ajungi la Manastirea Polovragi, manastire la care poti cere sfaturi in ceea ce priveste drumetia ta in zona. Pe partea dreapta a manastirii se face un drum forestier ce trece pe langa cantonul Romsilva. Daca vrei sa treci cu masina, trebuie sa platesti o taxa modica, taxa folosita la pastrarea in bune conditii a drumului de acces in Cheile Oltetului si spre Pestera Polovragi. Din pacate, acea taxa este prea mica in comparatie cu nesimtirea oamenilor care, in trecere pe acolo, mai „scapa“ pe geamul autoturismului cate un muc de tigara, cate o folie de la cine stie ce napolitana s.a.m.d.
Din momentul in care patrunzi in Cheile Oltetului te loveste, la propriu, splendoarea peisajului. Peretii de stanca, ce te inconjoara, par niste schwaitzere uriase, din cauza zecilor de grote care-i "ciuruie". Pe partea stanga a pasului curge cristalin si, totusi, zgomotos, Oltetul. Acesta este un rau de munte care, nu se stie pentru cat timp inca, mai este habitatul a cateva sute de pastravi. Va dau un sfat: nu incercati sa prindeti vreun peste, caci s-ar putea sa luati o amenda destul de usturatoare sau chiar un drob de sare in partea posterioara a corpului (padurarii detin pusti cu proiectile de sare). La orele diminetii ai in fata ochilor un spectacol nemaivazut. Pastravii inoata amonte, sarind peste micile cascade formate de pietrele din rau.
Dar sa ne intoarcem la cheile noastre. La aproximativ zece minute de la intrare, ajungi la Pestera Polovragi. Aceasta pestera este una dintre cele mai mari si mai frumoase din Europa. Din pacate, ca si in alte cazuri, partea turistica a fost vandalizata de oameni carora le lipseste bunul simt si respectul pentru natura. Oricum merita vazuta. Despre Pestera Polovragi se spune ca este cunoscuta inca de la inceputurile formarii poporului dac. Este formata pe mai multe nivele, avand galerii accesibile oricui[...]*
Pe varful de deasupra, exista ruinele unei cetati dacice, despre care se spune ca a fost cetatea lui Zamolxis (zeul suprem al dacilor), cetate la care se ajunge dupa un traseu de aproximativ 20 de minute prin padure, traseu marcat cu banda rosie. La intoarcere, lasi in urma Cheile Oltetului cu un regret profund, regret datorat faptului ca pleci din acel loc mirific, dar, totodata, datorat realizarii ca pseudocivilizatia in care traim nu inseamna altceva decat distrugere.
In speranta ca v-am facut cat de cat curiosi, va las si va dau un alt sfat: avand grija de natura, aveti grija de voi.
Cam atat am avut eu de spus si sper ca restul sa-l descoperiti voi insiva.
Va urez drum bun si iubiti natura!

(povestirea integrala cu fotografii o gasiti la Clubul muntomanilor)

* - Pestera Polovragi este cea mai mare cavitate din intregul areal al Muntilor Parang si Capatanii. Cunoscuta initial pe o lungime de 900m, pestera a fost explorata, cercetata si cartata de catre Asociatia Speologica Focul Viu Bucuresti intre anii 1974-1981, la ora actuala pestera avand o dezvoltare de 10350 m.
Includerea in circuitul turistic a atras din ce in ce mai multi vizitatori care, insa nu s-au multumit sa viziteze numai traseul amenajat. Lipsita de o protectie solida (portile fiind distruse) pestera a primit vizitele vandalilor si a pseudospeologilor in prezent peisajul carstic fiind completat de amprentele, unele pentru totdeauna, ale unora dintre semenii nostrii: stalagmite distruse, stilolite facute bucati, pereti intregi cu inscriptii si desene, sticle sparte, movile de slam si multe alte semne ale "civilizatiei" se gasesc la tot pasul in aceasta pestera.
In urma unei ample ture de ecologizare, A.S.Focul Viu a reusit evacuarea a 250 Kg deseuri din cavitate, accesul in pestera fiind restrictionat, in viitor montarea unei porti fiind primordiala pentru conservarea acestei capodopere subterane.


Povestea micului liliac Pipistrello
de Povestitorul

A fost odata ca niciodata un mic liliac care locuia impreuna cu parintii lui intr-o frumoasa pestera din munti. In acea pestera locuiau cateva sute de lilieci, care toata ziua dormeau sau se uitau la televizor (mai ales pe Cartoon Network). Iar noaptea plecau cu totii la vanatoare.
Intr-o buna zi, in pestera a aparut zvonul ca o echipa de oameni de stiinta va veni in pestera, sa cerceteze daca aceasta poate fi folosita pentru niste experimente stiintifice. Cei care stiau mai multe auzisera ca un grup de patru oameni urmau sa vina in munti peste doua zile pentru ca cauta un loc unde sa isi instaleze un laborator, iar pestera liliecilor era primul loc vizat. Pentru ca nu erau chiar prosti, liliecii si-au dat seama ca o convietuire pasnica intre ei si oameni era imposibila, mai ales ca din expeditie facea parte si o femeie, care, stiau liliecii, erau dusmanii lor cei mai mari.
Toata lumea era foarte ingandurata si speriata, doar micutul liliac despre care era vorba in aceasta poveste nu era afectat de loc. La un moment dat, el a intrebat-o pe maica-sa:
- Mama, de ce toata lumea este atata de agitata? Uite, tata nu a putut sa doarma deloc in ultimele trei zile ( sa ne aducem aminte ca liliecii dorm in timpul zilei! ). Ce s-a intamplat?
- Dragul meu Pipistrello, pestera asta, in care am locuit toata viata, si la fel parintii si bunicii nostri, va fi vizitata de niste oameni de stiinta, niste seismologi (oameni care se ocupa de studiul cutremurelor), care vor sa isi instaleze la noi in pestera un seismograf. Ne e frica tuturor ca vom fi dati afara, si alta pestera in acesti munti nu mai exista. De aceea, puiul meu, suntem atata de ingrijorati. In fata oamenilor (care sunt niste creaturi foarte mari, cu doua picioare si fara aripi, care dorm noaptea si merg la vanatoare ziua), noi nu avem nici o putere.
- Dar de ce crezi ca ne vor da afara din pestera? Crezi ca ii deranjam , mai ales daca ei lucreaza ziua, iar noi vanam noaptea? Le e frica de noi?
- Nu , mama, nu le e frica, doar ca li se face scarba de noi. Ei avand avantajul puterii, vor incerca sa ne omoare sau sa ne goneasca de aici.
- Mama, dar n-ar trebui sa ne fie frica de ei, caci eu sunt sigur ca ii putem speria, in asemenea hal incat sa renunte la ideea de a ne coloniza pestera. Lasa-ma sa ma gandesc pana maine, si sigur voi gasi o solutie!
Mama pipistrelului l-a privit oarecum neincrezatoare si i-a zis:
- Dragutul meu Pipstrello, si noi ne-am gandit la asta. Dar oamenii sunt atata de mari, incat n-are cum sa le fie frica de niste animale atata de mici... Dar daca vrei tu, gandeste-te, pana fac eu bagajele, caci poimaine dimineata va trebui sa plecam....
Toata ziua, neputand sa doarma, pipistrelul se gandea la o solutie. Si s-a dus sa il caute pe inteleptul pesterii, un batran liliac cu ochelari cu rama groasa, care, la fel ca si micul Pipistrello, nu putea dormi.
- Inteleptule, m-am gandit toata ziua si am venit sa te intreb cum anume putem sa ii speriem pe oameni. Stiu ca noi suntem mici, iar ei sunt mari, dar ce putem face sa le bagam spaima in oase?
- Ai dreptate, micutule, nu putem sa ii speriem atata de usor... dar o solutie trebuie sa fie. Din cate am studiat eu despre oameni, ei sunt niste fiinte foarte rationale, si, ca sa ii speriem, trebuie sa ne folosim de frica lor fata de fenomenele irationale, ba chiar paranormale.
- Am o idee, a strigat deodata Pipistrello: ce-ar fi daca le-am baga in cap ca pestera este bantuita de stafii?
-Este o idee buna, a admis intr-un tarziu liliacul cel batran. Totusi, metoda asta poate fi si periculoasa: daca i-am speria doar putin, poate vor reveni intru-un numar mai mare, sa studieze cum de apar stafiile: dar eu cred ca daca ii speriem destul de tare, oamenii n-o sa mai calce in pestera noastra.
Dimineata urmatoare, cand s-au intrunit toti liliecii sa vada ce e de facut, batranul a prezentat ideea micului Pipistrello. Toti au fost de acord, si s-au hotarat sa treaca la actiune incepand cu acea seara (sa ne aducem aminte ca ei nu puteau sa iasa pe lumina). Asa ca seara, toti liliecii au iesit din pestera si au inceput sa zboare spre satul cel mai apropiat. Au intrat in curtile oamenilor si au luat de pe sarmele unde stateau la intins toate cearceafurile pe care le-au gasit. Le-au dus in pestera si au inceput sa faca repetitii. Au lucrat toata noaptea, iar a doua zi dimineata erau capabili sa bage groaza in oricine cu cele patru fantome pe care ei le creasera.
Ca sa semene cu fantomele, intai au cautat la televizor cateva filme de groaza, din care au invatat tot felul de trucuri, cum sa ii sperie pe oameni. Apoi, au decupat din cearcafuri niste ochi, si s-au bagat cate 50 de lilieci sub fiecare cearceaf, si au exersat niste miscari astfel incat cearceaful sa para o stafie.
Dimineata, cand echipa de cercetatori a ajuns la pestera, au aprins lanternele si au intrat inauntru. Liliecii i-au lasat sa inainteze putin, apoi au iesit la iveala facand si un zgomot asurzitor. Oamenii de stiinta s-au speriat, ba chiar femeia si unul din ei au si lesinat de frica. Altul chiar a facut pipi pe el. Cei doi care nu lesinasera i-au luat pe cei doi lesinati si au iesit afara fugind de mancau pamantul. Ei nu s-au mai intors niciodata acolo, iar liliecii au traiti fericiti in pestera lor. Micul Pipistrello a devenit seful lor, caci s-a dovedit a fi o minte ascutita si un spirit curajos.



Cool section!
Cave and nature free wallpapers
easy to download
Nou! Speologie interactiva!
Parerea ta conteaza
Speologie.ro/forum
Geoturism.ro
Natura la tine acasa!
Rhinolophus | SRSC | FRS | ISER Cluj | Salvaeco | Termeni si conditii | Publicitate | Masina de carotat | Fotoreportaj | SNS | Camere Video | TAK | Zerocalorii